Am asistat, neputincios, la demolarea Cinematografului Gaudeamus.

Întîi vineri, 8 iunie, a apărut știrea că proprietarii clădirii au demontat acoperișul. M-am dus rapid la fața locului, a venit imediat și Victor Ciobanu, și primarul nou ales Andrei Năstase.

I-am explicat pe scurt lui Năstase istoria cazului, poziția grupurilor care, de-a lungul timpului au încercat să mențină vie discuția despre cinematograf, infrastructura și politicile culturale etc. Primarul ales (dar încă neinvestit în funcție) a încercat să-l sune pe primarul interimar Ruslan Codreanu și pe viceprimarul Nistor Grozavu (nici unul dintre ei nu a răspuns însă la telefon). Andrei Năstase a făcut atunci un apel public pentru stoparea lucrărilor.

Actuala conducere a primăriei a răspuns vineri după masă, printr-un comunicat de presă publicat pe site-ul oficial în care clarifică că lucrările se desfășoară legal conform nu știu ce permise eliberate de primărie… în această primăvară.

Pe urmă, sîmbătă, au apărut deja știri că compania Inamstro, cea care deține în proprietate clădirea, instalează un gard în jurul cinematografului și a adus și un buldozer. Evident, pentru a continua demolarea. S-au strîns mai multe grupuri de oameni, a venit iar primarul ales. S-a reușit stoparea lucrărilor de demolare. Temporar.

Duminică Năstase a mers de dimineață la primărie, unde a avut o întîlnire cu viceprimarul Nistor Grozavu (cel care a și semnat dispoziția de desființare a cinematografului în luna martie). Viceprimarul a promis că pune la dispoziție întreg dosarul clădirii în primele ore ale zilei de luni, iar pînă atunci va dispune suspendarea autorizației de desființare și stoparea lucrărilor de demolare.

La amiază, împreună cu un grup de prieteni, ne-am adunat lîngă cinematograf și am discutat situația creată. A venit ulterior, pe la 1, și Năstase, însoțit de cîteva zeci de susținători. A ieșit un miting improvizat. Am fost invitat și eu să povestesc despre istoria cazului precum și viziunea noastră, din partea unui grup de cetățeni implicați, ceea ce am și făcut.

Ce urmează? Așteptăm ziua de luni...


Scurtă istorie de campanii și acțiuni
.

De-a lungul vremii, împreună cu alți activiști, artiști și organizații civice am făcut mai multe demersuri și acțiuni pentru găsirea unei soluții amiabile pentru Cinematograful Gaudeamus și scuarul aferent acestuia.

Imagine de la o acțiune din 2016

Viziunea noastră era următoarea:

Într-o primă etapă, clădirea cinematografului trebuia răscumpărată și trecută în proprietate publică, cu ulterioara ei transformare într-un centru cultural multifuncțional ce ar fi găzduit evenimente și inițiative artistice (dans, teatru, muzică, arte vizuale, ateliere, sală de repetiții și producție etc.). Ulterior, scuarul din fața cinematografului ar fi fost dotat cu mobilierul corespunzător și amenajat în așa fel încît să devină un scuar public deschis și agreabil.

Ce am făcut?

Am inițiat o petiție on-line împotriva demolării clădirii, în care pledam și pentru verificarea corectitudinii procedurii de privatizare a cinematografului, și pentru elaborarea unor strategii culturale la nivel de oraș așa încît spațiile precum Gaudeamus să fie incluse într-o rețea de obiecte de infrastructură culturală publică ce trebuie susținută și sprijinită.

Tot pe partea formală, a fost un demers oficial către primarul general și fracțiunile din cadrul Consiliului Municipal Chișinău în care se cerea, între altele, examinarea posibilității de răscumpărare, din surse din bugetul public, a clădirii Cinematografului Gaudeamus, includerea acesteia în registrul monumentelor ocrotite de stat, dar și sprijinul direcțiilor municipale pentru organizarea unor evenimente la Gaudeamus pentru a atenua argumentul nerentabilității clădirii, invocat de proprietar… Nici un răspuns și nici un rezultat.

Între timp am lipit afișe pe cinematograf, cu diverse mesaje, am creat un blog al cinematografului (pe care, din lipsă de timp, nu l-am prea dezvoltat), am pomenit despre Gaudeamus cam pe unde am putut, am mai sîcîit consilieri municipali solicitîndu-le să acționeze...

Au mai fost cîteva runde de negocieri cu proprietarii clădirii, la care au participat și numeroși consilieri municipali din mai multe fracțiuni. Între altele, la negocieri, cîțiva consilierii municipali (Ion Ștefăniță, Alexandr Odințov) au promis că vor cere Direcției Cultură a primăriei să se implice mai activ în organizarea de evenimente, posibilități de subsidiere a unor proiecții de film la cinematograf etc. Nici un rezultat – consilierii au revenit la războaiele lor interne în primărie, iar Direcția Cultură, condusă pe atunci de Lucia Culev, a continuat să nu mai facă nimic.

În privat am solicitat unor consilieri de la fracțiunile ”roșii” din CMC să demareze acțiuni de amenajarea a scuarului din fața cinematografului și a monumentului Luptătorilor pentru Puterea Sovietică, amplasat în scuar. Nu au făcut nimic – trecutul sovietic al orașului nu-i mai interesează nici pe cei care cîștigă voturi din asocierea cu acesta.
Asta ar fi, pe scurt, istoria campaniilor și discuțiilor despre clădirea Cinematografului Gaudeamus.


De
spre demolarea Gaudeamus cu tristețe și îngrijorare.

De ce este important să ne îngrijorăm și să protestăm împotriva demolării clădirii Cinematografului Gaudeamus?

Pentru că istoria înstrăinării cinematografului, privatizarea lui ulterioară, vinderea și revinderea, ruinarea și, în cele din urmă demolarea acestuia e un caz exemplar despre soarta întregii infrastructuri culturale publice în epoca post-sovietică, istoria complicității între mediul de afaceri și autorități pentru a vinde, bucată cu bucată, clădiri și spații publice, terenuri, ape, păduri și alte bunuri comune.

În acest sens cinematograful Gaudeamus nu e o excepție, ci o regulă, un caz ce ilustrează în mod perfect duhul ”tranziției moldovenești”.

Deși nu este vizat în mod direct în acest moment (în 2018), Ministerul Culturii este principalul vinovat pentru demolarea clădirii cinematografului Gaudeamus.

Întîi, prin faptul că, în 2004, pe vremea ministrului Veaceslav Madan (și a guvernării Partidului Comuniștilor) a dat clădirea cinematografului pe mîna unei companii constituite, atenție!, cu doar o lună în urmă. Inițial statul deținea 52 % din această societate pe acțiuni, dar a ajuns, într-un mod neclar (și similar celui în care a fost înstrăinată Cafeneaua Guguță și alte proprietăți publice) să le piardă pe toate (ar trebui să vedem cine a fost administratorul acțiunilor statului în acea companie de acțiuni și rolul său în istoria prin care statul și-a pierdut acțiunile în societatea de acțiuni creată de el). Vom ridica dosarul constituirii SA CristiVlad de la Ministerul Culturii și vom vedea ce zice acesta.

La fel rămîne un mister faptul că deși Curtea de Conturi indica încă în 2006 o serie de încălcări procedurale, inclusiv în procesul de constituire al acestei societăți pe acțiuni și a solicitat procuraturii să investigheze cazul, lucrurile au rămas cum au fost. Adică necercetate. (După cum se vede din această istorie, nu contează culoarea politică a Ministerului Culturii – comunistă sau alta –, orientarea acestuia spre înstrăinarea infrastructurii culturale a fost singura politică culturală constantă a acestui minister).

Apoi, Ministerul Culturii trebuie blamat pentru inacțiune și pentru acțiune proastă. Adică, pentru că a inițiat și implementat politica de înstrăinare și delapidare a fondului cultural public (cel material și cel imaterial). Ministerul s-a făcut parte a unor scheme prin care, edificii importante de infrastructură culturală publică precum Observatorul Astronomic din Chișinău, Cinematograful Columna (fostul cinematograf Iskra), Cinematograful Gaudeamus, Cinematograful Tkacenco, cinematografele din toate centrele raionale și orășelele țării, Centrul pentru Tineret ”Iurii Gagarin” și care serveau unor necesități culturale colective au trecut în proprietatea unor entități private interesate exclusiv de profit.

În timpul în care această infrastructură publică culturală era înstrăinată (ca ulterior să fie demolată sau ruinată), Ministerul Culturii arunca bani publici (și efort instituțional) pentru realizarea unor proiecte ”culturale” precum circul ambulant de sindrofii pășuniste al Lenuței Burghilă (Caravela Culturii, pentru cine nu-și amintește).

Noile guvernări de după PCRM au continuat această linie de politici ”culturale”, doar că i-au dat o nuanță de business și glamour glossy: în timp ce infrastructura culturală publică e la pămînt, ministerul culturii investește bani publici și efort PR într-un șopron ”cultural” din curtea Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice (numit hub creativ, de fapt un spațiu de lucru gratuit pentru industria de publicitate).

Această turnură spre ”industriile creative” a ministerului (forma ambalată frumos a lui: ”în sectorul cultural se descurcă cine găsește bani și cine poate vinde ceva) a făcut ca infrastructura culturală publică să ajungă în ruine în timp ce ministerul organizează festivaluri ale plăcintelor și concerte de operă la Butuceni. Nu e greu de anticipat un viitor în care întreaga activitate culturală a țării va fi compusă din spectacole pe ruine: ruine naturale, ruine arhitecturale, ruine urbane. Ministerul Culturii nu ar avea o problemă cu asta – pentru el e mai important ca organizatorii să vîndă bilete.

Urmează Arena Națională, alt proiect de mega-spălare de bani publici pe tema ”culturii”.

...În acest sens, demolarea clădirii Cinematografului Gaudeamus trebuie privită ca fiind mai mult decît demolarea unei simple clădiri.

- actul demolării unui cinematograf trebuie privit în contextul situației în care întreaga rețea de cinematografe publice s-a prăbușit (la moment există unul singur – Odeon). Festivalurile de film și tinerii producători de film duc lipsă de spațiu unde își pot proiecta producțiile.

- actul demolării cinematografului Gaudeamus trebuie privit, de asemenea, în contextul inacțiunilor, lipsei de viziuni și incompetenței care domnește, de mai mulți ani de zile, la Direcția Cultură a primăriei mun. Chișinău. Orașul încă nu dispune de o strategie culturală ce ar stabili prioritățile de finanțare publică a instituțiilor și inițiativelor culturale, ariile de investiții în infrastructura culturală.

Direcția Cultură a primăriei mun. Chișinău nu are încă un program de granturi și finanțare a inițiativelor culturale independente. Aceste lucruri ar permite planificarea unor activități culturale, oferirea posibilității pentru organizațiile și inițiativele culturale să obțină resurse pentru a desfășura activități, inclusiv în spații precum Cinematograful Gaudeamus.

Puținii bani publici alocați pentru cultură în oraș se decid în mod arbitrar și aleatoriu de către conducerea direcției (comasată, între timp, cu alte subdiviziuni) și merg la festivaluri de colinde și muzică ”patriotică”.

Consiliul Municipal ar fi putut face ceva în acest domeniu (sporirea transparenței, demararea procesului de elaborare a unei strategii culturale municipale), dar... a avut alte priorități. Consiliul Municipal ar fi putut face ordine și în procesul de reglementare urbanistică - orașul nu are un Plan Urbanistic General actualizat ce ar stabili prioritățile de dezvoltare ale acestuia, multe decizii ce țin de amenajarea orașului se iau de organe cu statut neclar (de exemplu Consiliul Arhitectural-Urbanistic de pe lîngă arhitectul-șef al orașului, organ consultativ care însă eliberează avize de reglementare urbanistică ce servesc ulterior drept temeiuri pentru eliberarea de certificate de urbanism, autorizații de desființare și/sau construcție etc.).

- evident, actul demolării ilustrează și o altă problemă majoră la nivel de administrație publică locală: lipsa totală a transparenței în procesul decizional. Ca să dau un exemplu, toată lumea a aflat abia din presă despre faptul că primăria a eliberat autorizație de desființare a Cinematografului Gaudeamus în martie 2018. În mod normal, această decizie ar fi trebuit publicată pe site-ul primăriei, încă în martie 2018, îndată ce a apărut. Direcția Arhitectură, cea care a gestionat cazul și a eliberat avizele, nu are încă, elementar, în anul 2018, un site pe care ar publica deciziile pe care le adoptă. Poate părea neverosimil, dar așa e: direcția primăriei care e cea mai vizată și care gestionează unul dintre domeniile cele mai vizibile, nu are nici măcar un blog wordpress, nici măcar o pagină de Facebook.

- actul demolării cinematografului Gaudeamus trebuie privit, așa cum sugeram mai sus, în contextul unui proces general de privatizare și înstrăinare a bunurilor comune culturale care s-a desfășurat în mod neîntrerupt de la 1991 încoace, sub toate guvernările. Logica profitului (prezentată, în diverse momente ca ”deetatizare a proprietății de stat”, optimizare, ajustare la cerințele ”pieței”, rentabilizare) a devorat sectorul cultural public și l-a făcut să ”culce” procesul cultural-educațional sub cerințele profitului. Totul trebuie să aducă profit, cultura trebuie să fie profitabilă, instituțiile culturale trebuie să nu lucreze în pierdere – asta a fost mantra tuturor ministerelor culturii de la 1991 încoace, indiferent de culoarea lor politică. Sub presiunea acestei logici extraculturale (pentru că nu e de domeniul culturii să caute profit, cultura avînd alte funcții), sfera culturală a trebuit să furnizeze produse ce se vînd. Ori să se vîndă pe sine și spațiile/clădirile ei.

Cinematografe au fost astfel închise. Pentru că nu erau rentabile (ele creau socializare, interacțiune, întîlniri între filme și viitori regizori/actori/spectatori, adică își realizau funcțiile culturale, dar nu aduceau bani). Centre de tineret precum Centrul Gagarin au fost închise și ele. Din același motiv: nu aduceau profit (ele își realizau funcțiile culturale – produceau interacțiuni, diseminau cunoaștere, inspirau oamenii să viseze și să cerceteze. Dar nu vindeau bilete și nu-și puteau plăti întreținerea). La fel și alte instituții culturale. La fel și infrastructura publică sportivă (a se vedea cazul terenului de fotbal de la Ciocana, a Stadionului Republican din Chișinău și a altor zeci de terenuri mai mici, a unor bazine de înot – toate demolate pentru a face loc unor 2-3 sute de apartamente).

Aici logica profitului a întîlnit și a fost fortificată de o altă logică: cea care privea infrastructura culturală doar ca o serie de clădiri ți spații ce puteau fi transformate (în alte chestii pentru care se găseau bani – cinematograful Șipca a devenit biserică, de exemplu), vîndute, ruinate, demolate (pentru a face loc unor blocuri locative, spații comerciale).

Logica businessului și-a găsit aliați atît printre autoritățile publice locale (gata să vîndă bucăți de oraș la prețuri de nimic pentru a umplea diverse buzunare), cît și printre autoritățile publice centrale (care erau și ele montate să facă o rublă)...

Ce-i de făcut?
Eu cred că încă nu este pierdut totul cu cinematograful Gaudeamus. Adevărat, clădirea a fost deteriorată iremediabil. Dar, ca orice clădire, ea poate fi reconstruită (inclusiv cu adăugarea a 1-2 etaje suplimentare pentru a adăuga spații și funcționalități), păstrînd stilul sau modificîndu-l. Important e ca funcționalitățile acesteia - obiect de infrastructură culturală publică - să fie păstrate.
Eu îl văd ca un Centru Cultural Multifuncțional.
Ce înseamnă asta?
E un spațiu public cu mai multe încăperi (săli de curs, săli de proiecție) în care să fie desfășurate activități culturale: proiecții, ateliere, instruiri în genuri de artă precum teatru, muzica, cinema, arte vizuale. Centrul ar putea sa fie gestionat ca instituție muncipală, să fie dotat cu echipament asa încît să ofere spații și echipament pentru oameni de toate vîrstele si genurile artistice: sală de proiecții pentru cineaști, sală de dans pentru dansatori, săli de repetiții pentru actori, săli de montare pentru regizori, săli de înregistrare pentru tineri muzicieni.
Asta ar fi conceptual și pe scurt. Și subiectiv.

Imagine de fundal: un afiș plasat de un grup de artiști pe gardul ce împrejmuiește clădirea semi-distrusă a Cinematografului Gaudeamus (iunie 2018).

sursa: PLATZFORMA